„Pentru succesul terapeutic, relația medic-pacient este cea mai importantă”

Stabilirea unei relații de încredere între medic și pacient este extrem de importantă pentru succesul tratamentului, spun specialiștii din spitalele și dispensarele TBC, iar un alt lucru important este comunicarea eficientă între cei doi, subliniază psihologii care lucrează cu pacienții diagnosticați cu tuberculoză. La Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din București, în fiecare joi, are loc o întâlnire a pacienților internați pe secția unde sunt tratați cei cu tuberculoză multidrog rezistentă (TB MDR) cu psihologul Andreea Dumitrescu.

„Oarba pe perechi” – joc și oglindă

Joia, înainte de prânz, mai multe perechi de pași ies de prin saloane și se adună în holul de la etajul 1 al pavilionului, unde se desfășoară de obicei întâlnirea. Când pacienții nu au întrebări specifice sau anumite teme pe care să le propună spre discutare, Andreea Dumitrescu vine cu exerciții care să le fie de folos. Unul dintre exercițiile pe care Andreea le propune des pentru aceste întâlniri este „Oarba pe perechi”, al cărui scop este creșterea gradului de încredere în ceilalți. În abordarea pe care o dă Andreea, exercițiul urmărește creșterea gradului de încredere a pacienților în medicul care îi tratează.

De data aceasta, la întâlnire sunt zece pacienți. Un bărbat între două vârste, un tânăr vorbăreț, o fată timidă, un domn jovial, o doamnă cu postură elegantă, unii se plimbă de colo-colo, alții stau gânditori pe scaune. Vocea Andreei îi aduce împreună: „Mai întâi, ne vom distra puțin, și apoi vom sta de vorbă”. Scaunele sunt așezate aleatoriu de-a lungul culoarului, pacienții formează echipe de câte doi.

Unii ezită, alții nu-și găsesc partener. Se fac glume, ca să acopere stânjeneala, în timp ce Andreea dezvăluie acțiunea: unul dintre cei doi coechipieri va fi legat la ochi, învârtit puțin pe loc, apoi ghidat de colegul său prin „labirintul” de scaune, până iese în capătul celălalt. Regula de bază: îndrumările pentru cel legat la ochi trebuie să fie exclusiv verbale. „Nu aveți voie să-l luați de mână, să-l trageți de mânecă, să-l împingeți de la spate, nimic. Cel legat la ochi trebuie ajutat să iasă din labirint doar prin indicații verbale. Dreapta, stânga, un pas mai în față și tot așa”. „Eu vreau să fiu legat la ochi!”, se aruncă în joc Constantin*, tânărul vorbăreț. Lung și adus puțin în față, cu o freză punk care-i dă un aer periculos, trece repede de la glume la iritare, vorbește mult și se concentrează cu dificultate. Nu e foarte popular. „Cine vrea să lucreze cu Constantin?”, vine întrebarea Andreei. După câteva clipe în care ceilalți își feresc privirea, Constantin îl desemnează pe Marin: „Tu.”

Drumul vindecării

Andreea îi leagă lui Constantin eșarfa la ochi, îl învârte pe loc și îi explică din nou lui Marin ce are de făcut. Se lasă liniștea și vocea lui Marin devine clară. „Un pas în față. Hop! Dreapta… stânga… mai mult stânga… așa, e bine. Acum mergi drept…” Constantin merge mai încet ca niciodată, pune întrebări mereu, nerăbdător, iritat. Se bazează doar pe ce aude, iar indicațiile de la Marin vin prea rar. Stă prea mult pe gânduri. „Dreapta, ușor, așa…, puțin stânga…” „Așa?”, „Acum?”, „Zi ceva!”, „Mai merg?”, îi iese mereu în întâmpinare Constantin. Face pași tot mai mari, să termine odată traseul. Au trecut două minute, iar el abia a trecut de jumătatea labirintului și atinge cu piciorul un scaun. Se transformă într-o mică tornadă, răstoarnă scaunele din jur, își smulge eșarfa de la ochi și-l bombăne pe Marin: „Am atins deja două scaune!” N-a ajuns la capătul labirintului. Acum e rândul lui să-l ghideze pe Marin. Legat la ochi, Marin nici nu apucă bine să se apropie de scaune, că-l și mână Constantin: „Hai, hai, vino drept, drept, așa, hai!” Îl tage de mânecă, „Hai, mă!”, Andreea îl corectează și el revine la regula vorbelor. „În partea asta, hai!”, îi arată el lui Marin, uitând că acesta e legat la ochi. „Hai, mă, vino-ncoa´, hai!” Se râde copios, iar Marin termină cu bine în mai puțin de un minut, însă a fost ghidat și cu mâna, nu doar cu vorbe. Exercițiul se finalizează cu un pacient ghidat chiar de Andreea, pentru că restul pacienților refuză să intre în joc. Fie pentru că tocmai și-au luat tratamentul și sunt amețiți de la medicație, fie că le e jenă să nu rateze mișcările prin labirintul de scaune. Florin a fost învârtit pe loc și acum e pregătit să asculte. „Faceți un pas înainte. Stop. Faceți un pas la stânga. Înainte un pas. Jumătate de pas în dreapta. Doi pași în față.” După un minut și jumătate, Florin e de partea cealaltă a labirintului, fără să fi atins vreun scaun. Ghidajul e esențial, dar și respectarea instrucțiunilor, iar Florin a făcut întocmai cum i s-a spus.

„Acum, hai să discutăm. Cum vi s-a părut?”, spune Andreea. Scaunele sunt reașezate în cerc. „O joacă de copii”, spune cineva. Florin spune ceva esențial: „Te lași condus de cineva în care ai încredere, despre care știi precis că nu te îndeamnă greșit”. Constantin prinde ideea și se scuză imediat: „Eu m-am enervat pentru că… dreapta, stânga, dreapta, stânga, iar eu credeam că nu mă ghidează cum trebuie”. „Eu mă simțeam dezorientat, pentru că partenerul de echipă nu știa să mă ghideze, îmi spunea <<mai încolo, mai încoace>>, dar nu mă puteam orienta după cum zicea el”, semnalează un alt pacient.

Încrederea, elementul esențial

Care cred ei, participanții, că a fost rostul acestui exercițiu? Răbdare, stăpânire de sine, orientare, spun unii. O doamnă care nu a participat, pentru că tratamentul pe care-l face pentru MDR i-a afectat auzul și trebuie să citească pe buze cuvintele, spune că a fost ceva relaxant. Dintr-un colț, un domn albit înainte de vreme își rostește gândul doar când e întrebat: încredere. Un test de încredere în partenerul de echipă. Ceilalți par de acord. Da, acest exercițiu le-a arătat cât de importantă este încrederea celui legat la ochi în partenerul care are mai multe informații decât are el. Domnul Nicolescu completează: „Cum să-l faci pe celălalt să aibă încredere în ce îi spui tu, iar dacă ești cel ghidat, să știi să faci ceea ce îți spune celălalt din echipă”.

Andreea Dumitrescu îi încurajează să-și spună părerea și apoi lămurește totul: „Dacă v-aș spune că am făcut acest exercițiu pentru a exemplifica relația pe care dumneavoastră o aveți cu medicul pe parcursul tratamentului, cum vi s-ar părea? Dacă ar fi să vă gândiți că, da, cam așa ar arăta relația pe care eu o am cu medicul pneumolog și acesta este traseul pe care îl am de parcurs împreună cu el”. Liniște. Fiecare reface în minte traseul prin labirint și compară cu situația sa ca pacient. În exercițiu, Constantin n-a avut încredere în Marin, s-a enervat și a abandonat traseul prin labirint. Ca pacient, n-a avut încredere în medic și a abandonat tratamentul de mai multe ori, ajungând astfel de la tuberculoză sensibilă la MDR. Marin, în schimb, respectă întocmai tratamentul și indicațiile medicului, așa cum a respectat și indicațiile pentru a traversa labirintul. Florin, de asemenea, respectă tratamentul. Tânăra timidă, Marcela, spune răspicat că are încredere oarbă în medic, că îl privește ca pe unica șansă de vindecare.

„Important e să ajungi cu bine la capăt”

După ce au înțeles bine rostul exercițiului, pacienții trebuie să înțeleagă și ce trebuie să facă fiecare dintre cei doi parteneri – pacient și medic – pentru ca tratamentul să se termine cu bine și pacientul să se vindece. Pentru că, așa cum explică psihologii care lucrează cu pacienți, fiecare dintre cei doi implicați are partea lui de responsabilitate.

Așadar, întreabă Andreea, ce li s-a părut important pentru a ajunge împreună la capătul drumului? „Că poți avea încredere într-o persoană, în alt om”, spune Florin. „Să depășești obstacolele”, spune domnul Nicolescu. Marcela respectă ce-i spune medicul și a observat că asta s-a văzut în rezultatele analizelor, care i-au ieșit tot mai bune. „A meritat efortul de a sta aici, în spital, atâta vreme, că săptămâna asta fac cinci luni…” Da, e de acord domnul Nicolescu. „Dar și tu, ca pacient, trebuie să ai puțină voință în tine, ca să termini acest tratament, să ții cont de sfaturile pe care ți le dă doctorul. De exemplu, eu acum sunt după tratament și mă simt așa, cam… aiurea, nu mi-e prea bine. Dar ăsta este tratamentul. Nu e prima dată când îl iau. Am mai luat altă schemă de tratament, dar merg înainte, trebuie să mă vindec!”

Din pielea pacientului, le e ușor să analizeze situația. Dar dacă ar fi în pielea celui care a ghidat, a medicului ? O clipă de gândire și răspunsul vine scurt: important e felul în care comunică, dacă este înțeles de celălalt. „Și pacientul în medic, și medicul în pacient”, explică Florin. „Și pacientul în sine, că va încheia tratamentul”, adaugă cineva. „Să mergi printre scaune legat la ochi, ghidat doar de cineva care îți spune ce să faci, presupune să ai încredere foarte mare în cel care te ghidează. S-au mai lovit de scaune, deci oricât de mare încredere ai avea, pe traseu tot de mai izbești de niște îndoieli în tine, în cel care te ghidează, greutăți… Și atunci, important e să ajungi la capăt.”

Comunicarea, cheia reușitei

Dar ce credeți, întreabă Andreea, medicul de ce ar avea nevoie, astfel încât să ghideze mai bine pacienții? „În relația pacient-medic, am observat că se fac destul de multe eforturi pentru noi, medicul ne și înțelege, și dumneavoastră, și ceilalți, și am o mulțumire… și am încredere, chiar am încredere”, spune Marin.

„E ca și cum ți-ai lăsa viața în mâna cuiva. Acea persoană cu pregătire specială te poate duce la liman. Dar trebuie să ai încredere în el și el să știe să colaboreze cu tine. Că, dacă n-ai avea încredere…”, adaugă doamna Petrescu.

De fapt, pentru succesul terapeutic, relația medic-pacient este cea mai importantă. Și, pentru ca relația dintre medic și pacient să fie una satisfăcătoare, este necesar ca ambii să comunice eficient. „Ghidajul ăsta e ca drumul în viață. Dacă faci greșeli…”, lasă domnul Ilie de înțeles. „Poate un pacient  e mai greu de cap și atunci medicul trebuie să-i explice de două-trei ori lucrurile. Iar ca pacient, ca să ajuți comunicarea cu medicul pentru ca tu să înțelegi mai bine, trebuie să știi ce să întrebi.” „Sigur”, adaugă domnul Nicolescu. „Și, dacă vrei să ieși cu bine din asta, trebuie să respecți ce-ți spune medicul. Dacă el îți spune stânga și tu faci dreapta, totul se duce de râpă.”

„Așadar – încheie Andreea Dumitrescu -, exercițiul a avut menirea să arate, pe de o parte, faptul că există o relație între dumneavoastră și medicul care se ocupă de dumneavoastră și că relația aceasta depinde de modul în care comunicați. Cu cât ești mai atent la ceea ce și se indică, cu atât ai șanse mai mari să înțelegi și, deci, să respecți acele indicații. Oricât de priceput este medicul pe care-l aveți fiecare, rezultatul muncii lui ține și de dumneavoastră, și de relația pe care o aveți cu el. Relația e una de colaborare, iar interesul cel mai mare este al dumneavoastră, al pacientului. Intențiile medicului sunt cele mai bune și e foarte important să aveți o relație bună cu medicul, astfel încât, împreună, să ajungeți la capătul tratamentului și să vă vindecați. Ca medicul să vă facă bine, și dv. trebuie să fiți receptivi, iar pentru ca dv. să fiți receptivi, medicul trebuie să comunice clar, astfel încât să înțelegeți ce aveți de făcut. Puneți întrebări ! Aveți la dispoziție câteva luni, cât sunteți internați, ca să întrebați tot ce vă e neclar și tot ce vreți să știți.”

* Numele pacienților au fost schimbate, la solicitarea acestora.

Material realizat de Fundația Romanian Angel Appeal.