Marian Petre, 33 de ani: „Nu știam nimic despre boala aceasta”

 

Nu știu când am făcut tuberculoză, când m-am îmbolnăvit. Și nici nu știu când aș fi depistat-o, dacă nu trebuia să fac niște analize, întâmplător. Soția s-a dus la un control, la medicul de familie, și a întrebat și de cardul meu de sănătate. A întrebat-o medicul de mine și i-a spus că are cardul meu de sănătate și să mă duc acolo să mi-l dea. M-am dus acolo și zice: „Se fac niște analize anual, dacă doriți, să le faceți și dumneavoastră”. Dacă tot eram acolo, am zis că da și am făcut toate analizele, dar radiografia nu era printre ele și mi-am zis că, dacă tot le-am făcut pe celelalte, să fac și asta. Mi-a spus doamna doctor că nu e inclusă, am întrebat cât costă, era vreo 20 de lei, și am făcut și radiografia la plămâni. Că tot le făcusem pe toate și au ieșit bine. Mi-a făcut două radiografii, una din față și una dintr-o parte, și m-a depistat cu TBC. Mi-a spus doamna doctor că nu mai trebuie să stau și că mă trimite la pneumolog. Asta se întâmpla pe la începutul lunii mai.

Toți medicii mă întrebau dacă am scăzut în greutate, dacă transpir, dacă nu știu ce… Din toate simptomele astea, eu nu am avut nimic. Din contră, în urma tratamentului de acum mă simt rău, față de cum mă simțeam înainte. Mi s-au înmuiat picioarele, am început să tremur, persoana care mi-a făcut radiografia n-a vrut să-mi explice mare lucru, a zis că o să-mi spună cineva de la secția de boli interne. Am ajuns acolo și doamna doctor îmi vorbea și eu nu auzeam nimic, eram… în capul meu era că am să mor.

Nu știam nimic despre boala aceasta. Auzisem de tuberculoză, știam că e o boală de plămâni și știam glumele cu „tușești mai rău ca un tebecist”, dar cum se ia sau altceva, absolut nimic nici despre tuberculoză, nici despre altă boală. Am 33 de ani și nu știu dacă am luat, în viața mea, zece pastile în total. Chiar vorbeam mai de mult cu un unchi, care zicea: „Am avut și apă la plămâni, și mâna ruptă, și piciorul…” Și îi ziceam: „Eu nu am avut nimic până acum, dar și când mi-o da Dumnezeu, mi-o dă!” Parcă știam!

Asta era într-o vineri. Luni, la prima oră, m-am dus la Spitalul „Dimitrie Gerota”, la o doamnă doctor cu totul deosebită, și mi-a dat tratament de prima linie. Era ca și cum nu iau nimic. Și acolo se mirau doctorii că nu am niciun simptom. Până la urmă, mi-au făcut bronhoscopie, să vadă ce e acolo, pentru că eu nu am găuri în plămâni sau ceva. Se vedeau două dungi, cât un pix de groase. Și am fost internat acolo trei săptămâni, m-au pus pe tratamentul acela, pe care nu l-am terminat, pentru că între timp mi-a venit antibiograma și am ieșit rezistent la două medicamente. Și mi-a ieșit radiografia mai bine decât prima, după tratamentul respectiv, chiar dacă am ieșit cu rezistență. Mi-au dat drumul acasă, până să iasă antibiograma, îmi reluasem viața, dar muncind mult mai puțin decât înainte, nu mai făceam efort, și am primit o veste, a doua lovitură. În viața asta, eu mă vedeam în spital doar dacă aveam un accident. Niciodată nu m-am gândit că o să mă îmbolnăvesc așa.

Deja știam despre tuberculoză, pentru că, după primul diagnostic, mi-au mai spus doctorii și m-am dus acasă și am citit pe Wikipedia, inclusiv despre tuberculoza multidrog rezistentă. Nu știam atunci că sunt trei tipuri, eu am vrut să văd dacă se tratează. Despre MDR am aflat că, dacă ții de tratament, e posibil să te tratezi… că de vindecat… Cum ai fost înainte, n-o să mai fii niciodată. Și nu m-a afectat faptul că tratamentul durează mult, că asta cu doi ani nu mă dă înapoi, sunt foarte luptător, dar e foarte greu tratamentul. Amețeli, stări de vomă… nu știu, până seara la 18:00 nu ești om. Când mă duc acasă, mi-e mai ușor, nu simt tratamentul. Dar, când sunt aici, în spital, și aud căruțul ăla cu medicamente pe hol și miroase a spirt și a… e greu. Sunt internat de o lună și jumătate și iau, zilnic, câte 14 pastile. Sunt negativat, așa am venit, eu nu am fost pozitiv niciodată, n-am contaminat pe nimeni.

Soția mea, când i-am spus că am tuberculoză, a zis „lasă, c-o să fie bine!” și mă susține. Nu s-a speriat sau ceva, și-a făcut analizele și totul e bine, inclusiv cu cel mic, că urmează să avem un copil.

Acum, mai am de stat în spital și sper să fie totul bine, să nu mai am și a treia lovitură. A treia lovitură ar fi să mă găsească rezistent și la alte medicamente. Mai aștept rezultatul unor analize. Și-mi mai e greu pentru că aici stau degeaba. Nici acum nu m-am obișnuit să sta atâta degeaba, eu sunt un om activ. Aici îmi umplu timpul cu plimbări. Când o să ies, pentru că nu avem voie să facem efort, o să am activități ușoare. În primele șase luni mai ales, nu avem voie să facem muncă grea, cărat ciment sau ceva de genul acesta. Dar să transporți niște marfă sau altceva, poți. Nu înseamnă că, doi ani de zile, nu trebuie să faci nimic. Felul meu de a fi e așa… trebuie tot timpul să fac ceva, nu pot să stau degeaba. De meserie sunt șofer, dar, în afară de asta, viața m-a învățat să fac de toate. Eu stau la curte și o să pot strânge gunoiul,  îmi pot ajuta soția, pot conduce mașina…

Ședințele de terapie de grup pe care le face aici doamna psiholog sunt bune, mai ales pentru unii pacienți… Și eu îi încurajez foarte mult și vorbesc cu ei și încerc să-i mai întăresc, pentru că știu prin ce trec ei, pentru că prin asta trec și eu și discutăm de la același nivel. Mereu mi-a plăcut să îi ajut și pe alții.

Nu cred că viața mea se va schimba în vreun fel din cauza acestei boli sau a tratamentului. Nu văd nicio schimbare. Eu nici nu discut despre boală sau medicamente decât dacă mă întreabă cineva. Pentru că mai rău îți faci. Dimineață ai depășit stadiul de a lua pastilele și apoi ești un om normal. Dacă vrei! Eu cred că, dacă vrei să scapi de boala asta și de greutăți trebuie să fii pozitiv. Să-ți spui că o să trec eu și peste asta. Dacă stai toată ziua și te gândești… Dar pe mine, atât m-a interesat: dacă mori sau nu, pentru că așteptăm un copil.

La serviciu am anunțat despre boală, toți au înțeles, nu am nicio problemă, mă așteaptă să mă întorc acolo. Prietenii, i-am anunțat și pe ei și ei sunt foarte supărați de ce mi s-a întâmplat, nu s-au ferit de mine, au venit aici și m-au vizitat… Dar nu i-am băgat în salon, ne-am întâlnit în curte, că nu vreau să îi bag aici, nici nu e indicat.

Sigur că voi ține minte această experiență. Categoric! Și știu de ce să mă feresc pe viitor. De luat, nu știu de la cine am luat. Bănuiesc doar, de la un coleg de serviciu, care avea o tuse și-i ziceam: „Du-te, băi și te caută, du-te la un medic, la un control, că nu e bine!” „Am fost, frate, dar nu am nimic”. După care a zis că pleacă undeva, dar, din câte am observat, nu a plecat nicăieri… Și bănuiesc că e fapt a lipsit ca să facă vreun tratament… Dar e numai bănuiala mea că avea tuberculoză și n-a spus și că de la el am luat. Poate că am luat dintr-un tramvai sau de la altcineva care o fi tușit spre mine sau…

Nu pot să spun că eram stresat sau că aveam imunitatea scăzută, mă simțeam foarte bine, puteam să spun chiar că eram cel mai fericit om de pe pământ. Poate că era oboseală, ore mai puține dormite. Nici acum nu dorm mult. Stau până la 5:00 dimineață pe tabletă, dorm până la 7:00, la 7:00 vine căruțul, iau medicamentele, adorm după aceea și tot așa. Dormeam cam cinci, șase ore pe noapte. Nu pot dormi mai mult. Nu pot să am un program normal. Iar aici, în spital, nu-mi place mai nimic. Când m-am dus prima oară să mă internez, aveam 55 de kilograme, în trei săptămâni, am ajuns la 45. Am stat două săptămâni acasă și m-am întors aici cu 53 de kilograme, iar acum am slăbit înapoi, am cam 50. Dar acum e mai ușor decât la prima internare. Stau aici ca să mă fac bine, simplu!

Nu m-am gândit cum o să fie viața mea după ce închei cei doi ani de tratament. O să-mi reiau viața normal. Dar când am să ies din spital, mă duc la munte și la mare, chiar dacă ar fi și iarnă.  Îmi iau familia și mergem undeva, pentru că anul ăsta n-am apucat să mergem în vacanță.

Celor care sunt bolnavi de tuberculoză le doresc să aibă putere să ia tot tratamentul, să îl termine, e singura șansă la viață, dacă vor să meargă mai departe. În al doilea rând, nu-i îmbolnăvesc pe alții.  Apoi, legislația ar trebui să facă ceva. Vorbesc la modul cel mai serios. Pentru că supărarea mea cea mai mare nu este că m-am îmbolnăvit, că fac tratamentul până la capăt și asta e. Dar mă supără faptul că eu îmi bombardez fundul cu injecții, poligon de tragere, țin tratamentul ăsta greu doi ani de zile și plec acasă, pentru ca dup-aia să iau din nou bacilul de la un te-miri-cine care nu și-a luat, nu și-a respectat tratamentul. Mă doare dacă statul nu face nimic!

 

* Numele pacientului a fost modificat, la cererea acestuia.
Material realizat de Fundația Romanian Angel Appeal