Povești din spital. Mărturiile unor paciente internate în luna aprilie, la Institutul „Marius Nasta”

„Nu mai am puterea dinainte, dar ne târâim”

Ioana are 45 de ani, este din Mediaș și suferă de tuberculoză extrem rezistentă. În martie a stat în spital ca însoțitoare a fiicei ei de 14 ani, suspectă la rândul său de MDR. Dacă suspiciunea se va confirma, fiica ei va deveni unul dintre pacienții incluși în proiectul „Îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei din România prin creşterea controlului tuberculozei”.

„Anul trecut am stat nouă luni aici. N-am putere să muncesc; mă bucur că pot face o mâncare, o curățenie, că pot să o ajut pe fata mea. Ne descurcăm cum putem dintr-o pensie, plus pensia ei de urmaș. Ne limităm din ce avem. Avem o garsonieră. Ce ne trebuie avem, nu stăm în frig și avem ce mânca. Suntem săraci, dar nu lipiți pământului.

Am fost bolnavă de tuberculoză sensibilă la 19 ani, am avut două recidive și la a treia medicii m-au găsit cu MDR. Când eram mică am făcut roșu în gât așa puternic de nu am mai putut să scot o silabă, iar când am dat la facultate mi-au făcut raze. Nici un dosar, nicio facultate: spital, mi-au spus. După ce am divorțat, am avut o recidivă, am avut sistemul imunitar slăbit, tot zic că pe sistem nervos se întâmplă.

Tatăl băiatului meu mai mare, care și el e bolnav de tuberculoză, a murit în 1995, tot de tuberculoză, dar nu știm de care. Un frate de-al soțului tot așa a murit. Niciodată nu au știut mama și sora lui ce medicamente lua. Când a aflat că am MDR, domnul doctor mi-a zis ca am luat de la bărbatu-meu.

El nu prea și-a văzut de tratament.

Am avut un serviciu unde trebuia să lucrez 12 ore și am neglijat alimentația. Am fost confecționer, am făcut o postliceală, după aceea am fost CTC-ist și un fel de șef de schimb. Nu mai lucrez din 2007. Până în 2008 m-au ținut pe medicamente de linia I, abia în 2008, la Mediaș, s-au gândit să vadă dacă sunt rezistentă la ceva. Atunci s-a depistat că sunt rezistentă la două medicamente și m-au ținut acolo încă patru luni. Când s-a îmbolnăvit copilul nu l-am lăsat la Mediaș, l-am dus la Sibiu, apoi la București.

Boala băiatului merge spre bine.

Mă simt acceptabil acum. Nu mai am puterea dinainte, dar ne târâim. Fata mea, care e-ntr-a VIII-a vrut să meargă la liceul militar și a trebuit să-i fac analizele. I-a ieșit ceva la plămâni. Încă nu se știe ce are, dar se bănuiește că e de la noi.

Nu ne-am alarmat pentru că mănâncă și se simte bine. Învață bine, vrea să dea la matematică-informatică, la militar nu o mai primește acum. Facem o lună de spital în curând, dar plecăm acasă.

Când eram bolnavă și nu eram în stare, mă ajutau fata și mama, ne ajutam reciproc. Ne-am obișnuit singure noi două.

„Totul pornește de la tine”

Simona are 37 de ani, este economist în București și a aflat că are tuberculoză MDR acum aproape două luni. Tot de atunci stă în spital.

„Am luat de la cumnatul meu, care e și el internat aici.

A pornit de la o pneumonie, am început să tușesc, m-am dus la doctor la policlinică și mi-a zis că am o pneumonie netratată. Am făcut tratament cu antibiotic, mi-a făcut radiografie și mi-a zis că arată mai bine. I-am zis că am venit la doctor și pentru pneumonie dar și pentru că avem un caz de tuberculoză în familie. A zis că dacă aș fi avut tuberculoză, antibioticul pe care mi l-a dat nu ar fi răspuns tratamentului.

Când am venit următoarea dată la radiografie, mi-a spus că „parcă ar mai fi ceva acolo, nu mai e pneumonie, parca ar mai fi ceva” și la o săptămână m-au sunat de la policlinică și mi-au zis să vin de urgență, că a ieșit antibiograma și am tuberculoză.

Eu nu am fost bolnava niciodată, nu medicamente, nu spital, nu tratamente. Am avut un sistem imunitar bun, mănânc destul de sănătos, cafea nu beau, de fumat nu fumez, băutură nu beau. În 37 de ani niciodată nu am fost internată în spital, dacă mă simțeam rău, lăsam organismul să lupte, nu prea am luat medicamente.

Duminica înainte să mă internez am plâns de-am rupt. Totul e nou: de la un om activ, nu te doare nimic, ești un om sănătos, te trezești că trebuie să te internezi.

La început a fost greu în spital; mă trezeam cu stare de panică dimineața, când trebuia sa iau medicamentele. Simțeam frică și parcă respingere în organism. Nu e ușor pentru că sunt zile când de-abia pot să merg, de-abia pot să articulez cuvinte, sunt zile și zile.

Trebuie să fiu tare să le iau și, ușor-ușor, trebuie să te îmbărbătezi singur, să faci totul singur. Totul pornește de la tine.”

Material realizat de Fundația Romanian Angel Appeal