„Boala nu mă demoralizează, mă face mai puternică”

Liliana G. are 28 de ani, este agent imobiliar și în octombrie a fost internată la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, unde a fost diagnosticată cu tuberculoză multidrog rezistentă.

Sunt dintr-o comună din Teleorman, dar muncesc în București. Totul a pornit de la o toxiinfecție alimentară, la sfârșitul lui septembrie, când am ajuns la Spitalul Municipal. Acolo, printre alte analize, mi-au făcut și o radiografie la plămâni, unde medicii mi-au găsit o pată. Mi-au dat un tratament pentru pneumonie, l-am urmat două săptămâni, după care m-am dus din nou la radiografie, dar nu se schimbase situația, așa că am ajuns la „Nasta”.

Eu nici măcar nu știam că mai există TBC. Doctorița de aici mi-a spus: „Ești suspectă de TBC”. Mi-am făcut analizele și mi-a ieșit că am rezistență. A fost un șoc pentru mine. Nu știam ce înseamnă rezistență… Am aflat. Mă așteptam să stau cel mult trei luni în spital, după care credeam că îmi dă drumul acasă și tot tratamentul durează șase-opt luni, dar am aflat că va dura mai mult. Sunt aici din 18 octombrie și trebuie să plec  la jumătatea lunii decembrie.

Aveam sistemul imunitar foarte scăzut, asta mi-a ieșit și la analize.  La mine în familie nu a avut nimeni tuberculoză, vecini nici atât, pur și simplu am luat microbul, și cred că din mijloacele de transport în comun sau de la serviciu. Am aflat că se ia prin aer iar eu lucrez foarte mult cu publicul, sunt agent de vânzări la imobiliare. Vin tot felul de clienți, nu știi… Ce mi s-a întâmplat mie nu vreau să i se întâmple nimănui. Lucram foarte mult, șase zile din șapte, câte zece ore, plus naveta până acasă, eram foarte slăbită. Locuiesc în Teleorman și câteodată veneam cei 50 de kilometri, să lucrez în București, cu mijloacele de transport în comun,.

Mi-am pus poze cu familia, cu nepoțelele mele lângă pat. Familia mă vizitează în fiecare săptămână aici. Locuiesc cu tata și sora mea. Au fost foarte dezamăgiți când au aflat că am tuberculoză, au fost distruși, nu mai aveau nici un pic de putere, parcă totul se terminase. Noi ne-am pierdut mama acum cinci ani și deja parcă îi vedeam că trec prin aceeași stare… Am zis că dacă mă plâng, nici lor nu o să le fie bine. Pentru ei mi-am făcut curaj.

Nu am avut efecte adverse la tratament, dar eu mi-am impus să nu am. Dacă am o zi mai proastă, începe și pe mine să mă doară, dar prefer să nu mă gândesc. Contează foarte mult să te susțină familia, să știi că te așteaptă ceva când pleci din spital, și m-am gândit numai la ce îmi face bine. Mi-am impus să nu mă doară nimic. Dacă simțeam că mă doare un pic piciorul, îmi ziceam că nu e nimic. Și până-n clipa de față nu am avut mai  efectele secundare de la medicamente.

Am făcut Psihologia și m-am gândit că trebuie să mă controlez. Am făcut și Școala de aviație de la Băneasa, ca să devin însoțitor de bord. Am lucrat o perioadă la o firmă, până a dat faliment. Acum nu o să mai pot profesa, din cauza diagnosticului de TBC. La agenția imobiliară am lucrat trei ani. Ei încă mă așteaptă să vin, le-am spus de diagnostic, mi-au zis doar să mă fac bine, că ei mă așteaptă. Dar nu mai pot eu. După ce plec de aici, o să mai stau o lună-două și apoi o să-mi caut un serviciu să lucrez mai puțin, măcar opt ore, să nu fie așa stresant, că, oricum, acasă nu pot să stau prea mult.

Ce mi s-a întâmplat mă va schimba, pentru că o să fiu mai atentă cu alimentația. Eu nu mâncam cât trebuie. Mâncam o dată pe zi, și asta seara, nu aveam timp chiar dacă voiam, eram tot timpul pe teren, la birou, vorbeam cu clienții la telefon. Mă înnebunea telefonul, suna încontinuu. Mă apucam, luam să mănânc, dar veneau clienți, trebuia să mă ridic iar.

În rest, boala nu mă demoralizează, mă face mai puternică.

* Numele pacientei a fost modificat, la cererea acesteia.

Material realizat de Fundația Romanian Angel Appeal